EDITORIAL
Marketingul foamei


BANCUL ZILEI
Cum e tortul?

Viaţa secretă a poetului Mihai Eminescu!

Dincolo de datele biografice clasice referitoare la Mihai Eminescu, există o biografie nescrisă, puţin cunoscută şi total inedită a poetului. În mare parte este compusă din poveşti ale localnicilor din diferite sate ale Botoşaniului, pe unde a ajuns Eminescu în drumurile sale. Legendele sunt în unele cazuri dublate de mărturii fizice sau de documente.

Biografia poetului Mihai Eminescu este bine cunoscută. Se ştie că a fost legat de oraşe precum Botoşaniul, Iaşiul, Bucureştiul, Cernăuţiul, Viena sau Berlin. Se ştie că a umblat şi prin porturile Dunării, dar şi prin Alba Iulia. De mare notorietate a fost copilăria petrecută de Eminescu la Ipoteşti, existând o adevărată instituţie care păstrează memoria poetului pe acele meleaguri.    Dincolo de această biografie păstrată în numeroase lucrări de specialitate, există încă una puţin cunoscută, foarte inedită şi situată la limita legendarului. Sunt localităţi rurale, unde orice călător ajuns, cu greu şi-ar imagina astăzi că ar avea vreo legătură cu Eminescu. Cu toatea acestea, localităţi nordice precum Pomârla, Durneşti, Agafton, Cucorăni sau un sat fantomă numit odinioară Vânărvoaia, păstrează o istorie necunoscută a poetului.

Durneşti, satul copilăriei lui Eminescu

Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850 în târgul Botoşani, într-o căsuţă din apropierea Bisericii Uspenia. După ce a fost botezat la biserica deja amintită, veche ctitorie a Elenei Rareş în secolul al XVI-lea la Botoşani,micuţul Mihail, fiului lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici, fostă Iuraşcu, a plecat la un drum lung pentru aceea vreme. Mai précis, a străbătut 70 de kilometri până la Durneşti, acolo unde tatăl său, Gheorghe Eminovici arendase de la boieroaica Cleopatra Caţichi, la 11 octombrie 1849, şase pogoane de vie, livadă, crâşmă, mori şi iazuri cu peşte. Prin contract, tatăl lui Eminescu se obliga să repare casa şi hambarul. “În toamna aceasta 1849, dumnealui va fi slobod a intra cu plugurile pe moşie spre a-şi face arătura trebuincioasă pe anul viitori” - se arăta în contract.

Fiind iminentă naşterea fiului său, Gheorghe Eminovici ajunge la moşiile sale abia în primăvara lui 1850. Gheorghe Eminovici va sta cu familia sa, inclusiv cu Mihai, un an jumătate neîntrerupt pe aceste moşii, după care se va muta la Botoşani, dar va reveni împreună cu familia în câteva rânduri la Durneşti. Propriu-zis, Eminescu - până la 3 ani, spun unii, sau 5 ani spun alţii - şi-a petrecut mai mult copilăria în satul de la Durneşti. “Ştiu bine însă, că când luase Ipoteştii a intrat în ei, înainte de a fi plătit toţi banii şi înainte de a fi vândut casele şi că avea şi în arendă o moşie Dorneştii aproape de Prut. Căci, adesea ori, pleca din Ipoteşti la Dorneşti, uneori el, uneori mama. Amândoi, băteau drumurile, Ipoteşti, Dorneşti, Botoşani” - spunea Matei Eminovici, fratele poetului, într-o scrisoare trimisă lui Corneliu Botez în 1909.

Oamenii locului spun că Eminescu aici, la Durneşti a învăţat să iubească natura. “Ştim din documente că Gheorghe Eminovici a fost aici în sat cu fiul său, Mihai. Şi-a petrecut primii ani la Durneşti. Trăia într-o casă aproape de natura pură, de pădure, de animale, de toată frumuseţea aceasta. Eu zic, că aici a învăţat să iubească natura” - spune Vasile Sasu, primarul din Durneşti.

Boieroaicele tinere şi iubirile de-o vară la Eminescu

Pe meleagurile Durneştiului, spun oamenii locului, poetul s-a întors în repetate rânduri, pentru a se destinde în mijlocul naturii. Aşa a ajuns Eminescu, spun oamenii în poveştile lor, să se iubească cu boieroaicele de la ţară. Primul popas al iubirii, Eminescu îl  făcea în actuala comună Gorbăneşti. Propriu-zis, se afla la jumătatea drumului dintre Botoşani şi Durneşti, iar călătoria era făcută cu trăsura, dura mai mult şi de obicei înopta la moşierul Stamatopol. Acesta avea moşia în satul Vârnăvoaia din comuna Gorbăneşti. De altfel, cu moşierul Stamatopol, căminarul Emoniovici avusese o relaţie de prietenie încă de la preluarea moşiei Durneşti, fiindcă de fiecare dată înopta acolo.

Eminescu urmase traseul tatălui său, numai că în gospodăria moşierului Stamatopol, spun oamenii locului, a descoperit două fete foarte frumoase. De una s-a îndrăgostit. Lui Mihai Eminescu îi plăcea de una dintre fetele boierului Stamatopol. Era îndrăgostit tare de ea. Venea aici vara, în vacanţă, era student şi îl invita la masă boierul Stamatopol, mai ales că era prieten cu taică-său. Eminescu, îmi spunea tatăl socrului meu, se plimba cu fetele pe sub copaci şi stăteau de vorbă” - spune moş Gheorghe Cojocaru, care a aflat povestea de la tatăl socrului său, mîna dreaptă a moşierului Stamatopol.

De altfel, povestea a devenit atât de cunoscută pe acele meleaguri încât în perioada comunistă satul Vârnăvoaia, azi o localitate-fantomă locuită numai de doi bătrâni, a fost numit Mihai Eminescu. Mai mult decât atât, în centrul satului aproape pustiu tronează şi un bust al poetului. Interesant este faptul că după idila cu Eminescu, ambele fete ale moşierului Stamatopol au ajuns călugăriţe la mănăstire. Evident, povestea de iubire cu fetele lui Stamatopol, rămâne la statutul de poveste spusă prin viu grai, fără să există documente care să o confirme.

Oamenii din Durneşti complică şi mai mult relaţiile amoroase ale poetului în anii studenţiei. Se spune că acesta de fapt venea la Durneşti la fetele boierului Caţichi. “Din scrieri am găsit că Mihai Eminescu a venit la Durneşti şi la vârsta maturităţii, de fapt când era flăcău tânăr. Venea la fetele boierului Caţichi de la care tatăl său arendase în trecut pământul” - spune Vasile Sasu.

Sătenii mai hâtrii spun că poetul le juca pe degete pe boieroaicele de la ţară. Adică, în drum spre Durneşti, la o fată a boierului Caţichi, se oprea la Vârnăvoaia şi se iubea şi cu o fată a lui Stamatopol. “Era băiet tânăr şi frumos şi se spune că trăgea la fete. De ce să nu fi făcut” - spune un localnic din Durneşti. Bineîneţeles, nu există niciun document care să dovedească presupusule jocuri amoroase ale poetului. Oamenii sunt însă convişi de adevărul lor şi spun că “le-am auzit de la bătrâni”.

Pomârla, locul ascuns de pribegie

Un alt loc secret de refugiu al poetului, a fost satul Pomârla. În secolul al XIX-lea pe aceste meleaguri din extremul nord, mărginite de păduri masive, boierul filantrop Anastasie Başotă finanţase fondarea primului institut academic destinat copiilor de ţărani. Aici primeau masă gratuit, uniformă şi erau educaţi de profesori de elită. O parte a prelegerilor erau ţinute de junimişti sau profesori englezi şi germani. Director al Insitutului a fost ales junimistul Samson Bodnărescu, bun prieten al poetului Mihai Eminescu.

Aici, la Pomârla, se spune că a poposit poetul în cele mai tulburi vremuri ale existenţei sale. Era refugiul său în pădurile sălbatice ale Pomârlei la prietenul său “Samsonache”. Se ştie că Eminescu a dorit să ajungă profesor la Institutul Academic de la Pomârla. “Ştiu că mă aflu astăzi aice la Pomârla numai prin bunăvoinţa d-voastre recomandaţie şi mulţumindu-vă, vă rog puneţi-l şi pe Eminescu la Pomârla. Eminescu va fi un profesor de istoria universală, mai târziu va putea preda filosofia şi în clasele inferioare latina, chiar acum. Fiţi d-voastre bun şi interveniţi pe lângă Pogor, Ianov şi Şuţu, căci sînt sigur că astfeliu va fi Eminescu în Pomârla” - îi scria Samson Bodnărescu lui Titu Maiorescu în anul 1881, atunci când poetul era doborât de munca grea de la ziar.

De altfel, şi poetul intenţiona să se mute la Pomârla, căsătorindu-se cu Veronica Micle. Acest lucru nu s-a mai realizat însă, din motive puţin clare. Cert este însă că Eminescu vine în repetate rânduri la Pomârla, mai ales în perioada tulburată a bolii sale, şi se refugia în codrii satului sau se alina discutând cu elevii. Samson Bodnărescu i-a amenajat şi o căsuţă lângă institut, pentru a-l adăposti. “Dar într-o dimineaţă, după replantarea castanului, venind la şcoală pe la orele 7 şi jumătate, găsesc elevii interni în recreaţia de după masa de dimineaţă, discutând în linişte, faţă de gălăgia enormă ce făceau de obicei în recreaţii şi comentând sosirea poetului Mihai Eminescu ca musafir al directorului. Foarte probabil, directorul prevenise pe elevii interni să păstreze linişte cât va sta Eminescu” - se arăta în scrisoarea elevului Ioan Popescu din anul 1883.

Poetul a venit în repetate rânduri la Pomârla, iar pentru a-i umbri odihna,elevii i-au plantat un castan, care se află şi astăzi în curtea institutului, devenit liceu cu profil tehnic. Pe lângă Pomârla, Gorbăneşti sau Durneşti, locuri precum Cucorăniul - cu iazurile sale - dar şi Agaftonul, acolo unde se aflau mătuşile sale la mănăstire, au fost vizitate de-a lungul vieţii de poet.

Sursa: (adevarul.ro)

20-Feb-2018 08:16